Ministrul Sănătății, Florian Bodog, propagandist al vaccinării obligatorii, este suspectat de plagiat

Distribuie!

“Cine este Florian Bodog, noul ministru al Sanatatii: Manager din sistemul de sanatate ajuns senator, decan cu probleme academice si confruntat cu suspiciuni de plagiat

Noul ministru al Sanatatii, Florian Dorel Bodog, senator si fost secretar de stat in ministerul pe care de acum il va conduce, a cunoscut o ascensiune profesionala rapida in ultimii ani. De profesie medic chirurg, decan al Facultatii de Medicina si Farmacie la Universitatea din Oradea, s-a confruntat in ultima perioada cu suspiciuni de plagiat si de nereguli privind activitatea sa academica, suspiciuni vehiculate indeosebi de presa locala si pe care le-a respins declarativ. Tot in ultimul an, a criticat constant guvernul tehnocrat si in special deciziile ministrului Sanatatii Vlad Voiculescu.

Probleme academice, suspiciuni de plagiat, acuzatii legate de o “excursie de lux” pe bani publici

Cel mai recent, el a iesit in evidenta in momentul in care eBihoreanul.ro, publicatie care l-a criticat constant pe Bodog de-a lungul anilor, a scris ca ministrul Educatiei Mircea Dumitru i-a retras acestuia dreptul de a indruma doctoranzi. Publicatia citata a sustinut ca Bodog ar fi evoluat in cariera academica “fara sa indeplineasca criteriile minime impuse de lege pentru a deveni conducator de doctorate si profesor”. Bodog a sustinut, atunci, ca ordinul ministrului “nu are niciun fundament legal. Este un document abuziv emis prin fortarea legislatiei, pe cale de consecinta, il voi ataca in instanta de contencios administrativ.”

Tot eBihoreanul a formulat la adresa lui Florian Bodog acuzatia ca si-ar fi plagiat unul dintre doctorate, acuzatii pe baza caruia Bodog a fost inclus de Romania Curata in campania “Coalitia pentru Universitati Curate: Curatam Parlamentul de plagiatori!”. Site-ul citat arata ca senatorul are doua doctorate, unul in medicina, al doilea in management si mentioneaza ca:

“Ziaristii au incercat sa intre in posesia primei sale teze de doctorat in medicina, pentru a o verifica daca a fost sau nu plagiata. Este interesant ca niciun exemplar din teza de doctorat sustinuta in 2001 nu se afla la Universitatea din Oradea! Cine a incalcat legea, care spune clar ca tezele se pastreaza la institutia care a acordat titlul de doctor? Se pare ca un exemplar al tezei s-ar afla la Biblioteca Nationala din Bucuresti. Vom verifica. In aceste circumstante, cine verifica cele doua teze de doctorat ale senatorului Florian Dorel Bodog? Pana la verificarea tezelor de doctorat nu acuzam pe nimeni de plagiat, dar avem dreptul sa punem intrebari si sa cerem verificarea lor.”

Despre acuzatiile de plagiat, Bodog afirma, intr-un interviu acordat in aprilie 2016 unei publicatii locale, ca “Nu am niciun motiv sa imi ascund teza, la fel cum nu am nicio emotie in privinta verificarii ei. Teza mea se gaseste depusa, conform prevederilor legale, la Biblioteca Nationala si sunt deschis oricarei verificari. Chiar eu personal eu am reverificat-o pe site-ul plagiarisma.net. Actuala discutie despre plagiat a aparut ca urmare a unei scrisori anonime aparuta dupa mi-am anuntat in spatiul public intentia de a candida.””[1]

Mai multe pe larg aici -> http://www.hotnews.ro/stiri-esential-21508158-cine-este-florian-bodog-noul-ministru-sanatatii-manager-din-sistemul-sanatate-ajuns-senator-decan-probleme-academice-confruntat-suspiciuni-plagiat.htm

“Suspect de plagiat, în fruntea Sănătății. Florian Bodog a declarat că ”nu ia șpagă ca medic”

PSD a propus în fruntea Ministerului Sănătății un medic suspectat de plagiat, Florian Bodog, căruia Ministerul Educației i-a retras dreptul de a coordona doctorate.

În 2012, Victor Ponta a retras din guvernul său un candidat la postul de ministru, Corina Dumitrescu, și un ministru al Educației, Ioan Mang, pentru că erau suspecți de plagiat.

Pe 18 octombrie 2016, ministrul Mircea Dumitru, din Guvernul Cioloș, i-a retras lui Bodog atestatul de abilitare și calitatea de conducător de doctorat, în domeniul studii universitare de doctorat – Medicină. Ordinul ministrului are la bază o decizie a CNATDCU, din 29 septembrie 2016, anexată Ordinului ministerial. CNATDCU și-a motivat decizia prin faptul că Florian Bodog are doar două articole publicate în calitate de autor principal, deci nu îndeplinește criteriile necesare pentru a conduce doctorate.

O publicație locală, Bihoreanul, a scris că noul ministru al Sănătății este suspectat de plagiat. Teza de doctorat a lui Bodog este însă de negăsit, scria aceeași publicație în mai 2016. Când Bihoreanul i-a cerut o copie a tezei de doctorat, el a refuzat.

Florian Bodog a fost secretar de stat în perioada mai 2012 – decembrie 2012 la Ministerul Sănătății, iar în perioada 2011 – mai 2012 a fost director de cabinet. A deținut funcția de senator în fosta legislatură și a fost secretarul Comisiei pentru Sănătate din Senat.”[2]

Mai multe pe larg aici -> http://www.romanialibera.ro/politica/institutii/suspect-de-plagiat–in-fruntea-sanatatii-437366

“Legea vaccinarii: 7 ani de inchisoare pentru parintii care refuza vaccinarea

Parintii care refuza vaccinarea copiilor pot primi pana la 7 ani de inchisoare, fiind acuzati de rele tratamente aplicate minorului. Potrivit proiectului Legii vaccinarii, publicat marti pe site-ul Ministerul Sanatatii, la inscrierea copiilor intr-o unitate de invatamant parintii vor fi obligati sa faca dovada vaccinarii copiilor.
“Pentru garantarea dreptului la sanatate si la educatie al tuturor copiilor si tinerilor, la inscrierea acestora intr-o colectivitate de invatamant se solicita prezentarea adeverintei care atesta efectuarea vaccinarilor obligatorii eliberata de medicul de familie/furnizorul de servicii medicale de vaccinare”, potrivit proiectului de lege.

“Vaccinarea copilului constituie responsibilitatea parintelui pentru asigurarea starii de sanatate a copilului. Pentru vaccinarile obligatorii, furnizorul de servicii medicale are obligatia de a informa parintii sau, dupa caz, reprezentantul legal al copilului cu privire la calendarul national de vaccinare, consimtamantul acestora pentru vaccinare fiind prezumat, cu exceptia situatiei in care parintii sau, dupa caz, reprezentantul legal refuza, in scris, vaccinarea”, se mai arata in proiectul de lege.

Potrivit proiectului de lege, parintii si reprezentantii legali au urmatoarele responsabilitati si obligatii:

a) Asigurarea prezentarii copilului la medicul de familie/furnizorul de servicii medicale pentru realizarea vaccinarilor complete corespunzatoare varstei pentru vaccinarile obligatorii in scopul asigurarii dreptului la sanatate.

b) Prezentarea la convocarea Comisiei Judetene de Vaccinare sau a Municipiului Bucuresti.

c) in cazul parintilor care sunt plecati din tara si care lasa copii eligibili la vaccinare in grija unor membrii ai familiei ori a altor persoane, in conditiile prevazute de lege, sunt obligati sa desemneze o persoana responsabila cu insotirea copilului la vaccinare. in acest sens, parintii sunt informati sa notifice in scris medicului de familie numele acestei persoane, in termen de 15 zile de la data primirii informarii din partea medicului de familie.

Astfel, parintii care nu isi vaccineaza copiii pot fi acuzati de rele tratamente aplicate minorului. in Noul Cod Penal, acest lucru inseamna inchisoare intre 3 si 7 ani.

Conform proiectului, vor fi infiintate Comisii de vaccinare care vor avea printre atributii sesizarea serviciul public de asistenta sociala si directia generala de asistenta sociala si protectia copilului privind neglijarea medicala si incalcarea drepturilor copilului de catre parinti sau reprezentanti legali, in cazul minorului care nu a inceput sau a intrerupt schema privind vaccinurile obligatorii.

De asemenea, comisiile vor “sesiza institutiile abilitate privind constatarea infractiunii de rele tratamente aplicate minorului de catre parinti sau reprezentanti legali in cazul minorului care implineste varsta de 3 ani si nu a primit vaccinurile obligatorii corespunzatoare varstei”, potrivit libertatea.ro.”[3]

“Către fascismul medical. Dezvăluiri despre propaganda vaccinărilor forțate

Cum îţi dai seama dacă o temă este fabricată de forţe contrare interesului public şi propulsată de agenţi de influenţă?

Sunt câteva mecanisme comune pentru o astfel de agendă mediatică ce este împinsă înainte pentru a pregăti terenul unei schimbări legislative:
– selectarea/focalizarea asupra unei probleme care este fie reală, deşi minoră, fie total inventată, dar prezentată ca una existentă şi acută;
– amplificarea acestei probleme până la prezentarea ei ca o primejdie iminentă;
– prezentarea soluţiei care, singură, poate înlătura primejdia. Cum primejdia e mare, soluţia trebuie impusă cu forţa, prin lege şi poliţie;
– identificarea duşmanului, a celor care se opun soluţiei „salvatoare”.

Alegerea duşmanului e importantă: nu trebuie țintite categorii sociale sensibile, cum ar fi părinţii, mamele etc., căci rişti să-ți atragi ostilitatea opiniei publice. Duşmanul e selectat întotdeauna din categorii facil de demonizat – sunt grupuri sociale minoritare, aflate în răspăr cu concepţiile dominante. Cu cât mai exagerate sunt opiniile acestui duşman social, cu atât mai bine. Dacă nu prea există, atunci li se atribuie păreri exagerate şi bizare, iar dacă nici aşa nu merge, atunci se infiltrează agenţi provocatori în grupul ales pentru defăimare.

Modelul e, practic, universal valabil, însă aici îl aplicăm în cazul recentei campanii de impunere a vaccinărilor cu forţa. Căci asta înseamnă proiectul de lege anunţat de ministrul Sănătăţii N. Bănicioiu: nu imunizare obligatorie, ci vaccinare cu forţa. Căci cuvintele pe care le folosim contează…

Să o luăm pe etape:
I. Campania a început cu definirea manipulatorie a problemei prin care un fapt a fost amestecat cu o opinie: în România rata vaccinărilor scade din cauza propagandei anti-vaccin.

În realitate, scăderea ratei vaccinărilor (pentru unele tipuri de vaccin) este singurul fapt relativ incontestabil. Agenţii de influenţă şi propagandă ai vaccinărilor forţate au amestecat, însă, acest fapt relativ obiectiv din punct de vedere statistic cu opinii nedemonstrate: cauza scăderii vaccinurilor a fost teza propagandistică; este campania anti-vaccin dusă în special, de organizaţii „ortodoxiste”. Nimeni, nicăieri, nu a demonstrat că aceasta este o cauză factuală şi nu o opinie avansată de propagandişti. Nimeni nu şi-a pus problema să verifice această teză. Nimeni nu a măsurat impactul şi influenţa reală a opiniilor anti-vaccin. Toţi au luat-o de bună, deşi confuzia între fapt şi opinie este una din cele mai elementare şi banale trucuri de manipulare a discursului.

Poate că rata vaccinărilor a scăzut, de fapt, de la calitatea proastă a acestora; poate de la proasta organizare sau de la scandalurile prin care industria farmaceutică s-a compromis: gripa aviară, gripa porcină, vaccinul anti-HPV. Esenţial pentru agenţii de influenţă era tocmai ocultarea adevăratelor cauze ale neîncrederii în vaccin. Iar aceste cauze, în opinia noastră, nu sunt de găsit în campaniile anti-vaccin, ci în scandalurile create chiar de Big Pharma şi în maniera absolut scandaloasă în care s-a manipulat frica oamenilor.

II. Totuşi, chiar şi aşa, scăderea ratei vaccinărilor este relativ moderată. Din nou, cifrele, faptele, nu justificau în niciun caz prezentarea situaţiei drept dramatică, de natură a mobiliza autorităţile, presa, organizaţiile internaţionale (OMS).

La fel ca în prima etapă, s-a mers pe baza inferenţelor, nu a realităţilor, pe baza supoziţiilor, nu pe cea a faptelor: teza prezentată a fost că scăderea ratei de vaccinări ne pune în pericol epidemic. O presupoziţie, practic, nedemonstrată. S-a invocat o epidemie din SUA – însă neconvingător, cu puţine date, fără a se urmări cazul până la capăt pentru a se vedea dacă e vorba de ceva real sau a fost doar o inflamare artificială a temei şi acolo. Important e ca opinia publică să fie „sensibilizată”, adică speriată, înfricoşată. Ne adresăm afectelor, nu raţiunii.

III. „Soluţia” în faţa unei astfel de „primejdii” a fost, în mod previzibil, susţinerea unei legi care să introducă în România vaccinarea forţată.

La noi, legislaţia nu prevede sancţionarea părinţilor pentru evitarea vaccinărilor. Însă şi aici încep problemele: ce fel de sancţiuni? Și cui se vor aplica? În varianta hard, susţinută de unele minţi cufundate în adânci bezne staliniste, se cere urmărirea penală şi închisoarea pentru cei care promovează viziuni anti-vaccin (de pildă, Olivia Steer să fie dată în judecată pentru omor din culpă în cazul în care mor copiii de pojar) şi sancţionarea moderată a părinţilor; în variantele soft, se renunţă la ideea închisorii pentru unele vaccinuri, însă se invocă amenzi grele şi blocarea accesului la educaţie, precum şi cenzurarea punctelor de vedere anti-vaccin.

IV. După cum am menţionat anterior, identificarea duşmanului în acest caz, a însemnat țintirea grupărilor ortodoxe, în special a organizaţiilor care au promovat cartea dr. Christa Todea Gross Vaccinurile: Prevenție sau Boală?, precum şi a unor vedete uşor de atacat, precum Olivia Steer. Disproporţia e covârşitoare: pe de o parte ai autorităţi, presa şi grupuri de interese, pe de alta ai câteva organizaţii şi nişte vedete numai bune de făcut terci prin campanii pe Facebook.

Ca şi în alte cazuri, tot acest mecanism este pus în funcţiune pentru a se evita o dezbatere reală în care să fie incluse toate punctele de vedere rezonabile. Scopul este obţinerea vaccinărilor forţate şi penalizarea celor care „mişcă în front”, mai ales a celor care au argumente. Aici nu este vorba despre Olivia Steer, ci posibilitatea de a pune problema în termenii săi reali, obiectivi, posibilitatea ca publicul să revendice nu doar un cuvânt de spus pe această temă, ci şi controlul asupra procedurilor şi campaniilor de vaccinare.

În opinia noastră, asistăm la un joc făcut în favoarea marilor companii farmaceutice şi nu am fi prea surprinşi dacă peste câţiva ani, într-un scandal de tip pharmaleaks, să vedem nişte contracte şi conflicte de interese… interesante. Vaccinurile sunt produse farmaceutice care se achiziționează pe mulţi bani; asigurarea anuală a unor comenzi de milioane de produse nu este de ici de colo. Un alt argument în acest sens este dat de disproporţia grotescă între mobilizarea pro-vaccin şi starea de ansamblu a sistemului sanitar românesc.

Facem cu toţii, cotidian, experiența spitalelor româneşti. Criza de doctori, de asistente, de medicamente, de locuri este deja cronicizată şi agrava(n)tă. Există un exod al medicilor, îndeosebi al celor specialişti. Ce ne arată nouă acest lucru? Faptul că sistemul public de sănătate se află într-o criză destructurantă. Facem legi care alungă medicii specialişti şi care ne forţează la vaccinare. Nu e ceva schizoid aici?

Dar şi vaccinările intră, cumva, în acelaşi tablou. După cum ştiţi, singurul producător de vaccinuri românesc, Institutul „Cantacuzino” e pe butuci. Impunerea forţată a vaccinărilor este o uşă deschisă profiturilor uriaşe ale Big Pharma. Nu contează că, iniţial, se va începe cu câteva vaccinuri – presiunile vor fi constante spre lărgirea schemei de „imunizare”.

Criza sistemului sanitar şi presiunile spre vaccinare forţată au ceva în comun: aceeaşi presiune spre privatizarea sănătăţii româneşti, spre externalizarea acestor servicii, spre sporirea profiturilor marilor companii.

Cum putem reacţiona noi, cei care nu avem încredere în aceste „heirupisme” interesate?

În opinia noastră sunt câteva revendicări şi teme pe care ar trebui să se concentreze scepticii vaccinărilor în masă:

Păstrarea libertăţii de decizie a părinţilor. A accepta forţarea vaccinărilor şi sancţionarea părinţilor ar însemna şi promovarea unui principiu prin care statul dobândeşte un drept în plus asupra copiilor în raport cu părinţii. Nu există argumente serioase pentru obligativitatea vaccinărilor, altele decât supoziţii nedemonstrate despre pericolul revenirii epidemiilor şi al efectului de turmă al imunizărilor.
Democratizarea sistemului sanitar.* Există un proces de medicalizare a sănătăţii publice. Publicul este total exclus din deciziile şi din controlul exercitat asupra deciziilor majore din sistemul sanitar, asupra priorităţilor stabilite. Se tinde către un exclusivism al dezbaterilor şi deciziilor care să fie conduse de către cercuri restrânse de „experţi”ce îşi atribuie poziţii infailibile.

Transparenţa în dezbateri şi decizii. În prezent nu avem o dezbatere, ci o manipulare grosieră a temei şi agendei publice. O dezbatere reală nu poate ocoli problemele reale care au dus la neîncrederea în vaccinuri: încălcarea gravă a încrederii prin malversaţiuni ce constau în proceduri nesigure de producere şi comercializare a vaccinurilor; conflicte grave de interese ce constau în legături corupte între marile companii şi experţi ce vorbesc din poziţii oficiale, pretins neutre; excluderea oricăror opinii neconforme cu dogma imunizărilor copiilor exclusiv prin vaccinări în masă şi obligatorii (de pildă, excluderea posibilităţii practicii vaccinărilor „personalizate”, excluderea din discuţie a factorilor complecşi care duc la îmbunătăţirea sistemului imunitar etc.).

Cantonarea discuţiei pe temele autismului indus de vaccinuri şi de alte efecte secundare poate fi o capcană. Este ceea ce doresc agenţii de influenţă ai Big Pharma. Astfel de teme nu trebuie excluse, evident, ci asumate de cei care au capacitatea şi dreptul de a se pronunţa în cunoştinţă de cauză. Trebuie să fie arătate efectele secundare ale vaccinurilor, însă dacă discuţia se duce doar în zona autismului, atunci se pierde din obiectiv problema de ansamblu, pe care am urmărit să o schiţăm aici: transformarea unor servicii medicale în obligaţii polițienesco-sanitare.**

Sistemul sanitar există pentru om şi nu omul pentru sistemul sanitar. La fel şi vaccinurile. Ele sunt un mijloc, nu un scop în sine, iar dacă este aşa şi în plus, achiziţionarea lor depinde de bugetul public, adică de contribuţia noastră, atunci noi, adică publicul trebuie să avem un cuvânt hotărâtor de spus în ceea ce priveşte modalitatea şi condiţiile de organizare a acestui serviciu.

Note:
*Prin democratizare a sistemului sanitar înţelegem forme de participare a celor care susţin sistemul public la decizie, organizare şi implementare, precum şi forme de răspundere pentru oficialităţi, companii şi medici. Nu înseamnă că orice „laic” şi-ar putea da cu părerea pe teme medicale. Ce trebuie prevenit aici însă, este restrângerea dreptului de decizie la un grup exclusivist de oficiali şi experţi pasibili să se afle în conflicte de interese, precum şi cenzura opiniilor.

**La prima vedere, ar părea că există o contradicţie între destructurarea sistemului public de sănătate, tendinţa spre privatizare şi ideea de fascism medical – transformarea unor servicii medicale în obligaţii polițienesco-sanitare. Doar aparent, pentru că statul devine un intermediar între marile companii farmaceutice şi alte grupuri de interese din sfera industrial-farmaceutică şi „beneficiarii” cu forţa (şi pe bani) ai acestor servicii. În acest sens, criza e simptomatică: sistemul sanitar nu mai este în stare să asigure serviciile medicale de care oamenii au nevoie în mod real, dar e coercitiv şi poliţienesc în serviciile pe care sistemul le declară drept necesare şi obligatorii.”[4]

“Vaccinarea obligatorie și relele tratamente aplicate minorului. Ministerul Sănătății se obligă să acopere „eventuale prejudicii suferite de persoane, ca urmare a vaccinărilor obligatorii”

Ministrul Sănătății, Florian Bodog, a declarat ieri că „a nu vaccina copilul este sinonim cu rele tratamente aplicate minorului.”

Proiectul legii vaccinării prevede, la art. 11. alin.(4), lit. n), că, printre alte atribuții, Comisiile Județene de Vaccinare și a Municipiului București „sesizează instituțiile abilitate privind constatarea infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului de către părinți sau reprezentanți legali în cazul minorului care împlinește vârsta de 3 ani și nu a primit vaccinurile obligatorii corespunzătoare vârstei.”

Infracțiunea „relele tratamente aplicate minorului” e prevăzută de art. 197 din Codul Penal: „punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de orice persoană în grija căreia se află minorul, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi”.

Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală. Părintele care refuză să-și vaccineze copilul procedează astfel, pentru că așa consideră el că este cel mai bine pentru copilul lui. Ȋi dă legea dreptul să ia această decizie?

1. „Conținutul autorității părintești – Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului.” Art. 487 – Codul civil

2. „Răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia” – art.5, alin.(2) din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

3. „Consimțământul în cazul minorilor – Atunci când, conform legii, un minor nu are capacitatea de a consimți la o intervenție (n.r. – medicală), aceasta nu se poate efectua fără acordul reprezentantului său, autorizarea unei autorități sau a unei alte persoane ori instanțe desemnate prin lege.” Art. 12 din Codul de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România (2016)

4. „Pentru a fi supus la metode de prevenție, diagnostic și tratament, cu potențial de risc pentru pacient, după explicarea lor (…), pacientului i se solicită acordul scris. Vârsta legală pentru exprimarea consimțământului informat este de 18 ani. Minorii își pot exprima consimțământul în absența părinților sau reprezentantului legal”, în „situații de urgență, când părinții sau reprezentantul legal nu pot fi contactați, iar minorul are discernământul necesar pentru a înțelege situația medicală în care se află” sau în „situații medicale legate de diagnosticul și/sau tratamentul problemelor sexuale și reproductive, la solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani.” Art.660 și 661 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Pentru orice fel de act medical efectuat asupra copilului, e nevoie de acordul părinților. Fie că e vorba de vaccinare, de o extracție dentară sau de administrarea unui medicament, părintele are voie să fie sau să nu fie de acord cu asta. E un drept ce vine la pachet cu multele sale îndatoriri părintești.

Până la declarația de ieri a ministrului Sănătății, prin „rele tratamente aplicate minorului” se înțelegea: aplicarea de lovituri corporale, amenințarea gravă, lipsirea de libertate, alungarea de acasă, punerea minorului să cerșească sau să practice prostituția, șamd.

Ar putea să demonstreze Ministerul Sănătății că refuzul vaccinării e sinonim cu atrocitățile mai sus enumerate? Din punct de vedere juridic, doar într-o singură situație: dacă acel copil face o formă gravă a bolii împotriva căreia părintele a refuzat vaccinarea.

Latura obiectivă a unei infracțiunii presupune existența unui raport de cauzalitate. Dacă acel copil, chiar și nevaccinat fiind, e bine – sănătos, denunțătorii de la Comisiile de Vaccinare, prin plângerile lor penale, n-ar face decât să încarce parchetele, și apoi instanțele, cu dosare pline de maculatură.

Focarul cu rujeolă a apărut în „comunităti ce călătoresc în afara țării”

Ȋn acest moment, 5% dintre părinți refuză vaccinarea copiilor lor, iar asta a condus, susține acum Ministerul Sănătății, la apariția unei epidemii de rujeolă. De la 1 ianuarie 2016, au fost înregistrate 4090 de cazuri și 19 decese. Un al 20-lea deces, posibil datorat rujeolei, e în curs de confirmare/infirmare (jud. Dolj).

Epidemia de rujeolă e pusă pe seama refuzului părinților de a-și vaccina copiii. Dar… „Majoritatea cazurilor reprezintă focare de comunități cu acoperiri vaccinale suboptimale. Familii din aceste comunități călătoresc în mod repetat în afara țării (ex. Italia) și migrează alternativ între județe învecinate; o parte din acestea nu sunt pe listele niciunui medic de familie, altă parte însă, datorită deplasărilor frecvente, nu se prezintă cu copiii la vaccinare.” Așa începe „EVOLUȚIA RUJEOLEI ȊN ROMÂNIA, 2016”, document elaborat de Centrul Național de Supraveghere și Control al Bolilor Transmisibile.

Raportul face referire la comunitățile de rromi. Acolo unde copiii nu au acces nici la cele mai bune servicii de asistență medicală, nici la medicii de familie. Deși art.43 din Legea 272/2004 prevede că „vizitele periodice ale personalului medical de specialitate la domiciliul copiilor până la împlinirea vârstei de un an sunt obligatorii”. Dacă vreunul dintre copiii bolnavi de rujeolă a murit pentru că părintele ar fi vrut poate să-l vaccineze, dar niciun medic nu l-a ajutat și nu i-a consultat micuțul, putem vorbi de rele tratamente aplicate minorului? Și dacă da, cine ar trebui să plătească în fața legii pentru asta, domnule ministru al Sănătății?

Anul trecut, doar 61,9% din județe au raportat Reacțiile Adverse Postvaccinale

„A nu vaccina copilul este sinonim cu rele tratamente aplicate minorului”, spune Florian Bodog. Ȋn mod conștient sau nu, acel copil este expus unui risc. Riscul de contacta o formă gravă a unei boli împotriva căreia el putea fi imunizat. E un risc pe care orice părinte trebuie să-l ia în considerare, cât se poate de serios!

Dar un risc își asumă părintele și atunci când își vaccinează copilul: riscul Reacțiilor Adverse Postvaccinale Indezirabile (RAPI). Frecvența lor e redusă, dar asta nu înseamnă că aceste reacții adverse nu există în realitate. Sau că părintele nu citește prospectul vaccinului de o sută de ori, înainte de a lua decizia. Că la noi e un subiect tabu și că proiectul de lege privind vaccinarea nu insistă deloc pe tema RAPI, asta e altceva. E fix acel ceva care alimentează reticența părinților în fața vaccinurilor.

„Furnizorii de servicii medicale de vaccinare au responsabilitatea și obligația de a asigura raportarea în Registrul Electronic Național de Vaccinare a tuturor cazurilor de RAPI conform metodologiei elaborate de Institutul Național de Sănătate Publică”, se spune în art.17, alin. (1), lit.h din proiectul de lege. Și-atât. Nu există niciun fel de sancțiune dacă nu fac asta, nu-i acuză nimeni de „rele tratamente aplicate minorului”, nu-i cercetează niciun procuror.

Știți câte județe au trimis anul trecut rapoarte despre RAPI? 26, adică 61,9% din numărul total de județe. Iașiul a introdus în sistem cel mai mare număr de cazuri (18), urmat de municipiul București (12) și de județul Prahova (8).

„Există diferențe între județe în ceea ce privește performanța supravegherii: județe care raportează un număr mare de cazuri, județe care raportează RAPI anual, dar și 3 județe care nu au depistat niciun caz de RAPI în ultimii 9 ani (!). Metodologia de supraveghere a RAPI nu este bine cunoscută în teritoriu, existând prin urmare o subraportare a datelor de către furnizorii de servicii medicale la CNSCBT (o parte nefiind raportate, o alta parte fiind raportate doar la Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale)”, avertizează Centrul Național de Supraveghere și Control al Bolilor Transmisibile.

Ȋn proiectul legii vaccinării se precizează, la art.7, alin. (4), că „fără a limita sau a înlătura recursul la remediile juridice de drept comun aplicabile în cazul răspunderii civile, Ministerul Sănătății acoperă eventuale prejudicii suferite de persoane, ca urmare a vaccinărilor obligatorii”.

Ministerul Sănătății ar trebui să fie însă mai mult decât o caserie ce acoperă, din banii publici, eventualele pagube colaterale ale marilor companii farmaceutice ce produc vaccinuri. Ministerul Sănătății ar trebui să se asigure că părinții, înainte de a lua o decizie atât de importantă, primesc informațiile CORECTE și COMPLETE! Și despre beneficiile vaccinării, dar și despre posibilele reacții adverse.

Dar, mai presus de toate, Ministerul Sănătății din România ar trebui, înainte de a promova interesele altora, să repună în funcțiune producția de vaccinuri la Institutul Cantacuzino.

Altminteri, toată joaca asta, de-a jandarmul care trimite părintele la pușcărie, e și deplasată, și absolut ineficientă.”[5]

SURSE