Este șocant dar adevărat: Naziștii și masonii, «părinții» Uniunii Europene

Distribuie!by Cunoscutul analist dr. Radu Golban a făcut o prezentare cu importante semnificaţii, privind constanţa politicii externe a Germaniei, pe termen extrem de lung: faptul că primul proiect al Statelor Unite ale Europei a fost conceput sub regimul lui Hitler, Fuhrer-ul jucând un rol cheie. Similitudinile cu noul concept lansat […]
Distribuie!
Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

Cunoscutul analist dr. Radu Golban a făcut o prezentare cu importante semnificaţii, privind constanţa politicii externe a Germaniei, pe termen extrem de lung: faptul că primul proiect al Statelor Unite ale Europei a fost conceput sub regimul lui Hitler, Fuhrer-ul jucând un rol cheie. Similitudinile cu noul concept lansat de Germania, la capătul primei recesiuni, sunt izbitoare.

Istoriografia şi, în general, aşa-zisele „institute de studii europene” au trecut sub tăcere totală planurile pentru o Europă Unită ale Germaniei naţional-socialiste, stabilind dogmatic ca moment fondator al Uniunii anul postbelic 1951. Unitatea Europeană a constituit, însă, unul din elementele centrale ale propagandei şi scopul naţional-socialiştilor (naziştilor). Werner Daitz, economistul partidului naţional socialist recomanda, în anul 1940, ca Germania să fie precaută şi să nu vorbească de conducere: „a se vorbi numai de Europa, deoarece conducerea Germaniei vine de la sine, datorită greutăţii politice, economice, culturale, tehnice şi amplasării geografice a acesteia”.

Concretizarea acestor planuri şi a diferitelor tehnici de integrare economică a Europei au urmat la nivel ministerial în diverse grupuri de lucru guvernamentale ale Germaniei naziste, printre cele mai complexe fiind formularea actului constitutiv al Confederaţiei Europene din 1943, elaborat de Joachim von Ribbentrop, ultimul ministru de externe al Reichului. Economistul nazist Werner Daitz propusese încă din 31 mai 1940, printr-un memorandum, aspectele „privind instituirea unui comisariat economic pentru marele spaţiu european”, explicând că pentru acest spaţiu este esenţială o conducere germană, iar von Ribbentrop chiar a format o „Comisie Europeană” în minister. (Printre lucrările lui Werner Daitz se numără şi Carta Europei, din 1943, ca şi planul de „Colaborare germano-franceză şi colaborare europeană” din acelaşi an.)

Dar începutul a fost discursul din 25 iulie 1940 al ministrului Economiei al Reichului (Germania), Walther Funk, intitulat „Reorganizarea Economică a Europei” (un fel de distilare a lungilor deliberări din presă – mai ales din cea germană – privind reorganizarea economică a Europei) a făcut senzaţie în epocă, care a fost privit ca un fel de plan semi-oficial al Germaniei pentru toate ţările „ocupate” sau aliate. Funk a atacat direct tema „Marelui Spaţiu Economic European”, despre care unele „direcţii” ar fi fost trasate de însuşi marele filosof Hegel, zicea el, conchizând:

Deoarece nu există niciun plan deja bine stabilit şi rapid, ci numai pregătirea unui plan coerent şi cuprinzător, conform ordinelor mareşalului Hermann Göring, care va decide privind forma finală de concepere şi de punere în aplicare a planurilor, trebuie, de aceea, să mă limitez la o declaraţie ce prezintă principiile şi metodele de bază. Trebuie aşadar să indic doar drumul prin care scopul nostru poate fi atins. Mai mult decât atât, noua economie europeană trebuie să crească organic.

Trebuie să fie provocată o întărire a sentimentului comunitar economic printre popoarele europene prin conlucrare în toate domeniile politicii economice (monedă, credit, producţie, comerţ etc.). Solidaritatea economică a statelor europene trebuie să înlesnească o reprezentare mai bună a intereselor economice europene faţă de alte grupuri economice în economia mondială. Această Europă Unită nu va lăsa să i se impună de către nicio entitate din afara Europei condiţii de tip politic şi economic. …Economia de pace ce va veni trebuie să garanteze spaţiului Germaniei Mari un maximum de siguranţă economică şi poporului german un maxim de consum de bunuri pentru sporirea bunăstării. Către acest scop trebuie să se orienteze economia europeană. Dezvoltarea se va produce în etape şi va fi şi diferită pentru ţările individuale; aceasta este astăzi grevată încă de numeroşi factori de nesiguranţă pentru că – să nu uităm aceasta – ne găsim încă în război!

Karl Megerle, director în ministerul de Externe german, concepea la 27 septembrie 1941 raportul „Positive Presse und Propagandathesen”, adresat diplomatului Renthe-Fink, principalul colaborator al mareşalului nazist von Ribbentrop în conceperea „Statelor Unite ale Europei”. Iată câteva pasaje din acest memorandum: „Toate popoarele şi statele întemeiate în mod istoric în Europa sunt binevenite ca membri ai Noii Europe… Doar acolo unde, datorită situaţiei de război sau datorită dovezilor că nu se poate conta pe loialitate, este necesară intervenţia în treburile interne. Cerinţa individuală faţă de statele europene: să fie membre loiale, pozitive ale Europei… Protejarea Europei Eterne este posibilă doar în cazul particularismului european. Pretenţia americană de dominaţie mondială este legată de decăderea culturii europene şi abandonarea a 2000 de ani de cultură… Experienţa Germaniei la nivel social stă la dispoziţia celorlalte ţări europene… Transferul acestor idei către popoarele europene garantează crearea unei dreptăţi sociale mai bune şi în relaţiile dintre popoare.”

Raportul şefului Externelor Reich-ului nazist, Joachim von Ribbentrop, din martie 1943, este, însă, cel mai important document, căci anunţa, dacă soarta războiului nu se schimba, iminenţa creării Uniunii Statelor Europene: „Aşa cum i-am propus deja Führerului în notele mele anterioare – scria Ribbentrop –, trebuie să proclamăm, cât mai curând cu putinţă, în formă cât se poate de concretă, Uniunea Statelor Europene, şi anume imediat ce vom înregistra un succes militar semnificativ. Ca act de întemeiere îmi propun invitarea tuturor şefilor de stat, cu guvernele statelor respective, de exemplu la Salzburg sau Viena, care să semneze în mod festiv actul de înfiinţare al acestei uniuni.

Avem în vedere, mai întâi, statele Germania, Italia, Franţa, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Croaţia, Serbia, Grecia şi Spania (?). La acestea s-ar adăuga, în caz că Führerul intenţionează, şi statele independente ce s-ar putea forma în teritoriile Europei ocupate de noi…

Astfel, în America, propagandei împotriva Germaniei i s-ar distruge argumentele. Grupurilor [germanofile] de opoziţie li s-ar furniza sloganuri precum: «Ceea ce în America de Nord se poate, anume întemeierea Statelor Unite ale Americii, nu s-ar putea refuza Europei.» Totodată, prin aceasta am împiedica câteva state neutre, cum ar fi Suedia, Turcia, Portugalia etc., de la a avea relaţii prea strânse cu Anglia şi America. De asemenea, străduinţele Turciei în vederea formării unei Uniuni Balcanice, în spatele căreia stă în mod firesc Anglia, ar fi în zadar prin formarea unei Uniuni a Statelor Europene… nu prejudiciem nimic printr-o asemenea uniune de state, însă formarea Marelui Imperiu German la sfârşitul războiului este atunci o certitudine. Este convingerea mea cea mai fermă, că, dacă procedăm tactic, se poate cruţa mult sânge german…”. (Aici sunt postate în germană toate aceste texte recent dezvăluite ale liderilor nazişti din anii ’40, privind „Statele Unite ale Europei”, grupate sub titlul The roots of the „Brussels EU”.)

Ribbentrop preciza că un asemenea plan unificator nu are voie să furnizeze detalii concrete privind funcţionarea politică şi administrativă, cei însărcinaţi de Germania pentru negocieri trebuind să se limiteze numai la formulări generale, impunându-se mai degrabă prelucrarea propagandistă a Europei, ce asigură o cedare a suveranităţii fără garanţii politice. Astfel, Ribbentrop era convins de necesitatea afirmării credibile a suveranităţii României pe plan extern, considerând-o indispensabilă pentru o construcţie a Uniunii Statelor Europene.

Şi Martin Bormann, şeful cancelariei partidului naţional socialist, arăta în studiul de lucru „Fixarea obiectivelor naţionaliste în Europa de Est”, din iulie 1941, că politica Germaniei faţă de România trebuie să evite orice fel de animozităţi, ca să se sugereze ţărilor est-europene că Germania ar avea doar de îndeplinit un mandat, o menire. Avertiza, însă, totodată că politica germană să nu fie dependentă de bunul plac al României. „Trebuie să se procedeze astfel – explica Bormann –, pentru a se împărţi uşor uriaşa prăjitură, în aşa fel încât mai întâi să stăpânim, apoi să administrăm şi în al treilea rând să putem exploata. Şi chiar dacă este nevoie să se amputeze nişte teritorii, Germania trebuie să apară în ochii populaţiei ca cea care apără legalitatea şi populaţia…”

Continuitatea Reich-ului, azi, în UE

Dacă în toamna lui 1943, ideologul nazist Cecil von Renthe-Fink explica în „Proiect pentru întemeierea unei Uniuni Europene de State”, la capitolul „Interesul Germaniei pentru unitatea Europei”, că, „având în vedere situaţia sa geografică şi puterea sa demografică, Germania este chemată să medieze interesele speciale ale statelor europene individuale în interesul întregii Europe de a avea unitate”, peste ani, în 1995, Joschka Fischer (fost ministru PSD de Externe şi vice-cancelar în guvernele Germaniei conduse de Schroeder) spunea că Germania „va obţine ceea ce lumea i-a refuzat în timpul celor două războaie mondiale, adică o hegemonie dulce asupra Europei, rezultat al ponderii sale, al poziţiei sale geografice şi al puterii sale industriale”.

Ziarul francez Le Monde scria şi el, în octombrie 2010 că Gerhard Schroeder (cancelar al Germaniei, atunci), împreună cu ministrul său de externe, Joschka Fischer, au reuşit, printr-un joc subtil, să reconcilieze opinia publică germană şi partidele politice cu noţiunea de putere, ei mergând până la a afirma că „Germania are tot interesul să se considere ea însăşi o mare putere în Europa şi, în consecinţă, să-şi orienteze politica externă în acest sens”.

Şi mecanismele economice ale actualei Uniuni Europene sunt cele inventate de Germania nazistă. Astfel, în iulie 1934 rezervele germane de aur şi valută au scăzut la 78 milioane mărci imperiale. Guvernul german a întocmit atunci aşa numitul „Plan Nou” economic, care implica un control direct al statului şi un sistem de manevrare a comerţului extern. Oricum, Germania înlocuise „etalonul aur” (nemaiavând rezerve după anteriorul război mondial, pierdut), cu „etalonul muncă”, pentru emiterea propriei monede, prin care se făceau plăţile interne, iar în plan extern a propus şi a obţinut succesul în sud-estul Europei cu sistemul de cliring (clearing), ceva între barter şi decontări reciproce în schimbul de mărfuri, fără a folosi valute străine precum dolarul american.

„Noul plan”, al controlului central, de stat, pentru export-import şi al cliringului, a fost conceput nu numai ca o reacţie pe termen scurt la reducerea valutei, ci şi ca un instrument de „schimbare sistematică” în ceea ce priveşte activitatea de import a Germaniei. Guvernul era singurul care decidea asupra cererii şi ofertei, reglementând importul printr-o listă de priorităţi pentru materii prime, acoperit prin contracte de schimb de produse, fără bani.

În Europa confederată („Statele Unite ale Europei”), concepută de Germania nazistă, şi pe care trebuia să o conducă, acest sistem economic urma să fie extins la nivel continental, iar convertirile de cliring urmau să fie practicate de către Banca Central-Europeană, conform planului propus de Funk. Întrebat fiind dacă, în concluzie, şi actuala Bancă Central-Europeană a Uniunii Europene (cu sediul la Frankfurt, în Germania, ce administrează moneda unică europeană, euro, şi defineşte şi pune în aplicare politica economică şi monetară a UE) îşi are rădăcinile tot în Germania interbelică, dr. Golban răspundea că: „Asta este situaţia. Proiectata Bancă Central-Europeană [nazistă] nu se deosebeşte absolut deloc de actuala BCE, care nu e o bancă centrală în sensul propriu-zis, nu e mama, ci fiica celor 17 bănci naţionale. Deci nu e o bancă de rezerve, nu are active proprii, ci e doar o bancă ce gestionează creanţele reciproce ale altor bănci centrale. Acest model de funcţionare a fost un produs al cliringului; o fază nouă a cliringului adoptat în 1942, care a transformat cliringul bilateral în cliring multilateral. O altă dezvoltare a cliringului a fost atribuirea unui nume comun monedei euro. Deci vorbim de una şi aceeaşi tehnică, una care permite în timp, printr-un sistem modular, ca şi la jocul lego, o gamă largă de posibilităţi de acţiune.”

Revelaţiile privind continuitatea proiectelor naziste pentru Europa şi Uniunea Europeană de azi, pleacă de la dr. german Mathias Rath, care, la 23 aprilie 2003, arăta către New York Times că „Bruxelles-UE” – Uniunea Europeană este o construcţie politică nedemocratică, funcţionând ca un Politburo al cartelului petrolului şi medicamentelor şi este de sorginte nazistă. Apoi, în cartea Rădăcinile naziste ale „Bruxelles-UE” publicată de Fundaţia dr. Rath, se arată că, în conformitate cu arhivele devenite publice – 50.000 de pagini ale procesului Tribunalului de la München, puse în ultimii ani la dispoziţia publicului – Europa de la Bruxelles „a fost concepută în structura şi finalităţile sale reale înainte de al Doilea Război Mondial”. Astfel, directorul concernului german IG Farben a vorbit în 1940, într-o scrisoare, despre o monedă unică europeană, o legislaţie unică şi un sistem juridic european. IG Farben a finanţat campania electorală şi accesul la putere al lui Hitler. În 1941 era întocmit „planul de creare a Noii Europe” al nazistului Arno Solter, care conducea Institutul Central de Cercetare pentru Ordine Economică Naţională şi Economia Sferei Extinse, condus de Cartelul Marelui Spaţiu (chimie-farmacie-petrol), a cărui „operă perfectă este Comunitatea Economică Europeană”.

Conform arhivelor evocate, la puţin timp după război, „după ce câţiva şefi nazişti au fost judecaţi şi executaţi, actorii economiei nu s-au neliniştit şi foarte puţini dintre ei au fost condamnaţi. Ei s-au regăsit în conducerea componentelor refăcute ale lui IG Farben (Bayer, Hoechst, BASF) şi în fruntea construcţiei Europei de la Bruxelles”. Planurile concepute de ei – scrie dr. Rath – au dus „la această magistrală structură antidemocratică care este Comisia Europeană, nealeasă, dotată cu o putere exorbitantă şi aflată în întregime la ordinele cartelului. Ei au investit şi în guvernul Germaniei şi i-au plasat pe cei supuşi în posturi cheie în guverne din Europa Occidentală”.

După 1948, în ciuda a şase ani de război, a bombardamentelor masive ale Aliaţilor şi a plăţii despăgubirilor de război, situaţia economică şi financiară a Germaniei era mai bună decât cea din 1936. O mare parte din contribuţia la această reuşită i s-a datorat lui Ludwig Erhard, care a fost pregătit special în acest scop încă din timpul războiului şi a devenit lider influent în Germania de după război, fiind cel dintâi ministru al economiei al RFG, iar între 1963 şi 1966, cancelar. În timpul Germaniei naziste, Erhard fusese o vreme director adjunct al unui Institut de cercetare de marketing, dar, între semi-oficial şi secret, a lucrat la scenarii economice de după război. Oficial astfel de studii erau relativ prohibite, dar Erhard a continuat să lucreze pe această temă, din 1942, prin ordin al „Reichsgruppe industrie” (Grupul Industrial al Reichului, unul din cele mai mari grupuri industriale create conform politicii „sincronizării” asociaţiilor de salariaţi a naţional-socialiştilor, fiind compus din 31 de alte grupuri economice şi departamente).

În 1944 Erhard a scris studiul Finanţele de război şi consolidarea datoriei, în care presupunea că Germania a pierdut deja războiul şi a discutat acest scenariu cu Otto Ohlendorf – SS-Gruppenführer şi şef al Inland-SD, o secţiune a SD, agenţia de informaţii a SS şi a Partidulului nazist, responsabilă de informaţii şi securitate în Germania, totodată secretar adjunct de stat în Ministerul Economiei Reichului. Ohlendorf s-a pronunţat pozitiv pentru acest „antreprenoriat activ şi curajos”, destinat să înlocuiască după război planificarea de stat birocratică a economiei.

Ohlendorf a coordonat planurile de reconstrucţie a economiei germane după război, un război pe care şi el şi alţii îl considerau a fi pierdut. O astfel de planificare pentru momentul de după război nu putea fi publică sau oficială. Totodată, Heinrich Himmler, care detesta regimul intervenţionist de stat promovat de Albert Speer, ministru de Armament şi Producţie de război, ca fiind „total bolşevic” şi spera el însuşi într-o carieră militară într-o viitoare Germanie învinsă, a protejat grupul de lucru din jurul lui Ohlendorf, Erhard şi alţi experţi, ce planifica, printre alte, cum să introducă noua monedă germană Deutsche Mark.

Postbelic, Erhard a conceput această relansare a Germaniei prin exporturi masive în Europa, iar aceasta presupunea subordonarea premeditată a suveranităţii naţionale unui organism internaţional. Acest organism a fost mai întâi Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, precursorul economic al Uniunii Europene, creat în aprilie 1951 de către şase state vest-europene. Dar înainte de crearea acestei pieţe comune, industria şi naziştii trebuiau deculpabilizaţi iar bancherii şi oficialii nazişti reintegraţi.

În 1957, înaltul comisar american pentru Germania, John J. Mc Clay, i-a amnistiat pe industriaşii vinovaţi de crime de război. Doi mari industriaşi nazişti, Alfried Krupp şi Friedrich Flick, au fost eliberaţi din închisoare, după care şi-au refăcut imperiile industriale, care au devenit printre cele mai puternice din Europa.

Continuitatea economiei Germaniei după război este şocantă – scria istoricul dr. Michael Pinto-Dushinsky – Figuri marcante ale economiei naziste au devenit fondatori de frunte ai Uniunii Europene”. Ca şi Krupp şi Flick, Herman Abs, cel mai puternic bancher al Germaniei postbelice, prosperase în timpul celui de-al treilea Reich. El făcea parte din boardul lui I.G.Farben, una dintre cele mai puternice companii ale Germaniei naziste (care i-a finanţat şi cercetările lui Erhard) şi ai cărei lideri au fost învinuiţi pentru crime de război. Dar Abs a devenit una dintre cele mai importante figuri ale reconstrucţiei Germaniei de după război, ocupându-se, prin administrarea fondurilor venite prin Planul Marshall, de refacerea economică a Germaniei şi de punerea bazelor Uniunii Europene de astăzi. Abs era şi membru al Ligii europene pentru cooperare economică, un grup de presiune intelectuală creat în 1946, care milita pentru o piaţă comună, precursor al UE. După instalarea lui Konrad Adenauer în fruntea cancelariei federale, Abs a devenit principalul său consilier financiar şi s-a ocupat de refacerea lui Deutsche Bank.

Klaus Iohannis este noul Konrad Adenauer”, declara la finele anului 2014 Elmar Brok, membru al Uniunii Creştin Democrate (CDU) din Germania şi preşedintele Comisiei pentru Afaceri Externe din Parlamentul European (PE). Konrad Adenauer a fost primul cancelar federal de după război al Germaniei. Fost primar al Kolnului încă din 1909, Adenauer a avut de suferit odată cu venirea nazismului la putere, deşi a reuşit să obţină o pensie şi era admirat chiar şi de către Adolf Hitler, pentru spiritul său gospodăresc. De numele lui Konrad Adenauer este legat mitul „miracolul economic” postbelic, ce a permis Germaniei occidentale (RFG) „să renască din ruinele celui de-al Doilea Război Mondial şi să devină una din cele mai mari puteri ale lumii” (cum recunosc chiar şi ruşii). Este evident că el a fost preferatul americanilor (care ocupau vestul Germaniei), atunci când în 1949 a fost numit/ales în funcţia de primul cancelar postbelic, dar în spatele lui erau aliniaţi mulţi foşti nazişti.

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, autorităţile militare americane l-au repus în funcţia de primar al oraşului Koln, dar britanicii, care au preluat controlul oraşului în iunie 1945 l-au înlăturat din funcţie în octombrie acelaşi an. Această cădere de la putere în loc să-l determine să se retragă din viaţa publică l-a revigorat şi mai mult, implicându-se în crearea partidului Uniunea Creştin Democrată (ce reconcilia catolicii cu protestanţii şi celelalte confesiuni creştine).

Primele alegeri pentru Bundestag-ul Germaniei de Vest au avut loc pe 15 august 1949, creştin-democraţii fiind cel mai puternic partid nou creat. În timpul alegerilor din 1949, Adenauer – care apărea ca un fel de anglofob – acuză guvernul britanic că îi susţine din umbră pe social-democraţi, dar că un guvern socialist ar ruina Germania din punct de vedere economic, eliminând, astfel, un potenţial rival economic al Marii Britanii. Existau două viziuni contradictorii ale unei viitoare Germanii: cea susţinută de Adenauer şi cea a principalului său rival, social-democratul Kurt Schumacher. Adenauer se uita spre Occident, favorizând „integrarea” Republicii Federale a Germaniei cu alte state occidentale, în special cu Franţa şi cu Statele Unite ale Americii, în scopul de a lupta în Războiul Rece, chiar dacă preţul acesta era continuarea divizării Germaniei (cea de Est fiind ocupată de sovietici şi orientată spre comunism).

Prin contrast, Schumacher, deşi anti-comunist, era în favoarea neutralităţii în timpul Războiului Rece, voind să vadă o Germanie unită, socialistă şi neutră. Prin urmare, Adenauer era în favoarea aderării Germaniei la NATO, fapt la care Schumacher se împotrivea cu fermitate.

Cât de corecte au fost alegerile sub o ocupaţie americană, este greu de spus, dar Adenauer a câştigat, spre satisfacţia SUA (cam ca cele de sub ocupaţie sovietică, am crede). În spatele lui Adenauer au stat, însă, o mulţime de planificatori economici ce-şi dezvoltaseră planurile în timpul Germaniei naziste, mai ales în ce priveşte integrarea europeană („Statele Unite ale Europei”, cu Germania putere dominantă), dar şi noul serviciu secret (BND-ul), aşa că atribuirea „miracolului economic” lui K. Adenauer este exagerată, el se datorează mai multor forţe.

La scurt timp după înfiinţarea sa, Serviciul German de Informaţii Externe, BND, a efectuat activităţi de spionaj şi pe plan intern şi a strâns date despre politicieni şi partide. Totul la ordinele celui care ar fi trebuit de fapt să controleze activitatea serviciului, dar care a abuzat de serviciul de informaţii: guvernul cancelarului Konrad Adenauer, care a guvernat astfel din 1949 până în 1963.

Adevărul acesta a fost descoperit în rândurile scrise la începutul anilor ’60 de fostul şef al BND Reinhard Gehlen (care şi mai înainte fusese tot general, nazist). Aflăm astfel că foşti nazişti au fost angajaţi după război, fără rezerve, în cadrul serviciilor de informaţii. Cancelaria lui Adenauer ar fi trebuit de fapt să supravegheze activitatea BND, dar „suspiciunea că serviciul este folosit în mod abuziv de către guvern a planat în întreaga eră Adenauer asupra BND. Dar nu a putut fi niciodată dovedită” – spune dr. Henke. Astăzi ştim că prezenţa pe plan intern a BND a fost mult mai amplă decât şi-au închipuit oamenii la vremea aceea.

Cancelarul Adenauer a folosit serviciul de informaţii externe pe plan intern, în interes politic personal. A însărcinat BND să strângă informaţii despre prietenii şi duşmanii săi, despre opoziţie şi aliaţi. În arhivele BND se găsesc cel puţin 210 dosare despre politicieni, oameni de ştiinţă şi jurnalişti; de exemplu despre politicianul social-democrat Willy Brandt (care, ca primar al Berlinului de vest „ar fost impus berlinezilor de către aliaţi”, fiind „mânat de o mare ambiţie”, conform raportului secret), dar şi despre ministrul conservator Franz Josef Strauß, biroul cancelarului dând ordin ca aceste date să fie colectate prin acţiuni de spionaj. Câteva sute de informatori, plasaţi strategic în toate domeniile importante din politică şi viaţa socială, transmiteau date către BND, iar şeful BND Gehlen retransmitea mai departe informaţiile către Cancelaria federală.

Walter Hallstein, „arhitectul cheie al Uniunii Europene” a fost un jurist puternic în Germania nazistă, însărcinat cu formularea legii pentru „protecţia sângelui german şi a onoarei germane”, în 1939. El, Hallstein, fusese instruit de profesori de drept al căror prim scop era sabotarea Tratatului de la Versailles, care a decis cheltuielile de reparaţii impuse Germaniei după pierderea Primului Război Mondial, cât timp a studiat la Kaizer Wilhelm Institute din Berlin, instituţie privată finanţată de cartelul IG Farben. În iunie 1938, Hallstein participase la negocierile oficiale de stat între Germania nazistă şi Italia fascistă în scopul de a crea, pe baza politicilor lor, o platformă pentru Europa viitoare. În 1941, Hallstein a devenit decan al Facultăţii de Drept şi Economie de la Universitatea din Frankfurt, Germania, unde îşi avea sediul, de asemenea, IG Farben. Câţiva ani mai târziu, Tribunalul pentru crime de război de la Nürnberg susţinea că în acest sediu al IG Farben s-a planificat şi implementat cucerirea economică a Europei.

După invazia aliaţilor (anglo-americani) din 1944, Hallstein a ajuns într-o tabără de prizonieri de război în Statele Unite, unde – culmea – a înfiinţat un fel de „universitate” specială pentru a-i educa pe ceilalţi prizonieri cu privire la legislaţie şi drepturile lor. Reuşeşte să îi convingă şi pe americani că n-ar fi fost vreun nazist important, este eliberat alături de ceilalţi prizonieri germani şi, după război a fost numit vicecancelar al Universităţii din Frankfurt, iar în 1948 este invitat în SUA, la Universitatea Georgetown în calitate de lector. Numărându-se printre primii „savanţi” germani invitaţi la o universitate americană, înţelege beneficiile unei alieri cu Statele Unite precum şi aderarea Germaniei la alianţe internaţionale precum ONU şi NATO, ca fiind necesare pentru revenirea Germaniei pe scena internaţională, pentru început.

În 1950, după ce şi-a curăţat (ascuns) trecutul nazist faţă de „Aliaţi”, Hallstein a devenit principalul consilier şi coordonator al politicii externe a cancelarului vest-german Konrad Adenauer, acesta desemnându-l în fruntea delegaţiei germane pentru negocierile cu francezii asupra uniunii europene embrionare (Planul Schuman).

Istoria spune că, în mai 1950, cancelarul Adenauer primise o scrisoare de la ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman (luxemburghez, dar german prin naştere şi formare), în care îi sugera instituirea unei „Înalte Autorităţi”, supranaţională, abilitată în controlul industriilor cărbunelui şi oţelului din Franţa şi Germania de Vest, ca fiind cel mai bun mod de a promova creşterea economică comună şi de a pune capăt adversităţii seculare franco-germane.

Schumann ar fi compus scrisoarea la „instigarea” diplomatului Jean Monnet, personaj dubios, care a conceput, practic, „Planul Schuman”. S-a aflat mai târziu că totul era parte dintr-o mare conspiraţie, Monnet având acordul SUA de a acţiona. În anii războiului, Monnet „a ajuns ca la un moment dat, în SUA, să fie anchetat pentru evaziune fiscală, iar FBI-ul să îl suspecteze de spălare de bani pentru nazişti. Avea însă un mare talent de a-şi face prieteni printre oamenii cei mai influenţi şi a ieşi mereu curăţat de toate păcatele.” Aşa că, de la începutul anilor ’40, Jean Monnet a devenit prieten cu Harry Hopkins, mâna dreaptă a preşedintelui american Roosevelt, căruia şi Monnet i-a devenit consilier personal în problemele Europei. Astfel s-a înfiripat, şi în SUA, „Grand Design for a unified Europe” a la Monnet.

Acum se recunoaşte că proiectul „a fost rodul unui complot”. Jean Monnet şi „colaboratorii săi” au redactat în aprilie 1950 nota de câteva pagini ce conţinea expunerea de motive şi dispozitivul propunerii, bulversând toate schemele diplomaţiei clasice, cu tradiţionalele consultări cu serviciile ministeriale competente, preferându-se cel mai mare secret pentru a se evita posibilele obiecţii sau contrapropuneri. În timp ce Robert Schuman prezenta planul în dimineaţa zilei de 9 mai colegilor săi de guvern, un emisar secret îl înmâna personal cancelarului german Konrad Adenauer. Astfel, la ora 4.00, în după-amiaza aceleiaşi zile, proiectul era făcut public sub numele de Declaraţia sau Planul Schuman.

După ce, la 23 mai 1950, Adenauer s-a întâlnit cu Monnet pentru lămuriri, iar discuţiile franco-germane au început la Paris, la 20 iunie 1950, dată care a marcat primul moment când Republica Federală Germană a apărut ca un egal pe scena internaţională, cancelarul Adenauer l-a numit pe juristul ex-nazist Walter Hallstein în fruntea delegaţiei germane pentru negocierile asupra Planului de „integrare” a industriilor de oţel şi cărbune franceză şi germană, ceea ce acesta reuşeşte cu brio, fiind pregătit de ani buni să joace cartea germană. Astfel, în 1951, el reuşea să reunească, prin Tratatul de la Paris, mai multe ţări, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda în fondarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (European Coal and Steel Community), ECSC sau ceco.

Tot Walter Hallstein, în 1955, la Messina, în Italia, a negociat cu miniştrii de externe ai celorlalte ţări CECO pentru mărirea „integrării” economice şi scăderea tarifelor vamale între cei 6, ceea ce le „va stimula relaţiile comerciale şi dezvoltarea economică”. Astfel a obţinut ca, la 25 martie 1957, Franţa, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia şi Luxemburgul să semneze, la Roma, Tratatul Comunităţii Economice Europene (CEE sau Piaţa comună) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA). Germania a semnat, evident, prin Adenauer şi Hallstein. Intrarea în vigoare a Tratatului a avut loc în ianuarie 1958, cu structurile ei: Consiliul de Miniştri, Comisia şi Adunarea Parlamentară Europeană, iar Walter Hallstein a fost primul preşedinte al Comisiei Comunităţii Economice Europene (azi Comisia Europeană) în perioada 1958-1967.

Sovieticii, însă, credeau de la început despre Planul Schuman că:
Acest plan este dictat de către imperialiştii americani, care acceptă să-l finanţeze… Dl. Harriman [secretar al Comerţului SUA, sub preşedintele Harry Truman] a declarat, în iunie 1950, că 600 milioane din ajutorul Marshall pot fi folosiţi pentru realizarea Planului francez. Explicaţia acestei duble paternităţi este că legătura strânsă care există între monopolurile americane şi cartelurile germane … este bine cunoscută… Planul Schuman nu este un plan de pace, ci este un plan de război… este o prelungire a Planului Marshall, ce tinde să facă din Germania de Vest, sub controlul SUA, o bază politică, economică şi militară cheie în Europa, pentru al treilea război mondial.”

Timp de zece ani de zile, începând din 1958, Hallstein a comandat o armată de mii de birocraţi europeni, în afara oricărui control democratic. Abia „la 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a impus elementele cheie ale structurii UE construită de Hallstein. Prin semnarea Tratatului de la Lisabona, 27 şefi de state, au semnat un «act de activare»; similar cu anul 1993, ei au deschis porţile pentru guvernarea asupra Europei a intereselor corporatiste de cartel care nu şi-au atins scopul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.”

Deşi germanii au ieşit bine în noua construcţie europeană, condiţiile pe care a trebuit să le accepte Germania Occidentală ca membră a CEE au fost criticate de Ludwig Erhard, membru al partidului lui Adenauer, Uniunea Creştin Democrată, care, în calitate de ministru pentru afacerile economice din anul 1949, era considerat artizanul principal al „miracolului economic” al Germaniei în refacerea economiei distruse de război. În 1957, Erhard a devenit vicecancelar, dar antagonismul dintre el şi Adenauer s-a accentuat şi, în 1959, Adenauer a încercat să-l excludă de la eventuala succesiune la funcţia de cancelar.

Vom reaminti că Ludwig Erhard a produs din timpul războiului, în 1944, studiul Finanţele de război şi consolidarea datoriei, în care pleca de la supoziţia că Germania a pierdut deja războiul, dar va reuşi să se refacă ca putere economică, detaliind acest scenariu cu Otto Ohlendorf, SS-Gruppenführer, ei aflându-se sub protecţia şi încurajarea directă a lui Heinrich Himmler însuşi, unul dintre liderii nazişti de prim rang, comandantul SS (Schutzstaffel) şi al poliţiei secrete de stat, Gestapo-ul.

Erhard a fost căsătorit cu sora lui dr. Guth, conducătorul organizaţiei „Reichsguppe Industrie”, asociaţia oficială nazistă a industriaşilor din Reich-ul german. În funcţiile sale postbelice, el a reintegrat managerii IG Farben condamnaţi la Nurnberg pentru crime împotriva umanităţii, în poziţii de conducere corporatistă în Germania occidentală. El s-a apărat public pentru această decizie declarând că „a fost necesară datorită experienţei acestora în domeniul tehnologiei economice şi chimice”.

Apoi, când în 1963, Adenauer a fost forţat să demisioneze din funcţia de cancelar de către aliaţii săi (nemulţumiţi de abuzurile lui interne), a fost succedat tocmai de Ludwig Erhard, care a devenit, astfel, noul şef al Germaniei occidentale, pe care o reprezenta şi la „Bruxelles UE”, condusă de co-naţionalul său Walter Hallstein.

Astfel, într-o fotografie din 24 aprilie 1964 prezentată de publicaţia Fapte UE, în articolul Cunoaşteţi finanţatorii „Bruxelles UE”, erau prezentaţi aşa-zişii „arhitecţi cheie ai Bruxelles-UE, toţi membri activi ai coaliţiei dintre nazişti şi IG Farben din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, întâlnindu-se la sediul «Bruxelles UE» pentru a-şi susţine declaraţiile cu privire la viitorul continentului european”. Aceştia erau: preşedintele Comisiei Europene Walter Hallstein; cancelarul german Ludwig Erhard; Ludger Westrick, şeful cancelariei Germaniei; Karl Carstens, secretar de stat al ministerului german al Afacerilor Externe; Karl-Günther von Hase, şeful Serviciului de Presă şi Informaţii al guvernului german. Publicaţia dă şi trecutul „nazist” al acestor importante personaje.

Rezultatul de azi: „Nimic nu ne împiedică să apreciem faptul că, din punct de vedere financiar, între excedentele comerciale germane din zilele noastre şi excedentele rezultate în urma derulării operaţiunilor de cliring [dintre Germania nazistă şi celelalte ţări] nu există nicio diferenţă. Totodată, creşterilor de preţuri din ţările asociate [în UE] nu le-a corespuns o creştere comparabilă a preţurilor la nivelul Germaniei. Concret, ce observăm în Eurosistem? În ultimii ani, creşterea preţurilor, în ţări precum Grecia, Spania, Portugalia, România a redus competitivitatea economică şi a deteriorat balanţele comerciale ale acestor ţări.

Acest efect este indus, indirect, şi de o depreciere reală a preţurilor germane, constituind un element central în contextul crizei actuale. Extinderea comerţului german intra-comunitar a generat un excedent comercial german. Actuala arhitectură a Eurosistemului, bazată pe un sistem de bănci centrale naţionale ce funcţionează pe principiul descentralizării operaţiunilor, permite şi o politică exactă de sterilizare a excedentului comercial german în defavoarea contribuabilului român, grec, spaniol, portughez sau italian…” (Radu Golban, Mihaela-Brînduşa Tudose, De la cliring la euro)


Contribuţia masonică şi evreiască

Revendicarea paternităţii Uniunii Europene de către masoni se bazează pe faptul că autorul ideii „Uniunii Paneuropene”, contele austriac Richard von Coudenhove-Kalergi, era membru al lojii masonice austriece Humanitas. El a publicat mai întâi lucrarea-manifest Pan-Europe, în 1923, urmată de o lucrare în trei volume, Lupta pentru PanEuropa (1925-1928), devenind astfel unul dintre „patriarhii integrării europene”. În viziunea sa, împărtăşită, am putea spune, numai sub acest aspect şi altfel nuanţat şi de nazişti, mai târziu, supremaţia globală a Europei lua sfârşit, declinul acesteia putând fi evitat numai dacă sistemul politic al statelor europene ar coopera.


Coundenhove-Kalergi, al cărui tată era un prieten apropiat cu fondatorul sionismului, Theodor Herzl, recunoştea, în cea de a doua carte a sa, că a fost puternic sprijinit de lorzii finanţelor evreieşti (Rothschilds, Warburg sau Bernard Baruch):
La începutul anului 1924 baronul Louis Rothschild mi-a telefonat să-mi spună că un prieten de-al său, Max Warburg, a citit cartea mea şi vrea să mă întâlnească. Spre marea mea uimire, Warburg mi-a oferit imediat o donaţie de 60.000 de mărci de aur pentru a vedea demarând mişcarea pan-europeană în următorii trei ani. Max Warburg a fost un susţinător fervent al Pan-Europei toată viaţa şi am rămas prieteni apropiaţi până la moartea sa, în 1946. Disponibilitatea lui de a sprijini (mişcarea) de la bun început a contribuit decisiv la succesul ulterior… El şi-a făcut un principiu din finanţarea acestor mişcări. El a rămas sincer interesat de Pan-Europa pentru întreaga sa viaţă. Max Warburg a aranjat ca, în călătoria sa din 1925 în Statele Unite, să mi-i prezinte pe Paul Warburg şi pe finanţatorul Bernard Baruch.”

Este aproape total necunoscut public faptul că aşa-zisul părinte spiritual al Uniunii Europene, contele Coudenhove-Kalergi, voia, de fapt, o viitoare Europă şi o viitoare lume în care evreii să fie noua „nobilime” globală, naţiunea conducătoare peste un amestec rasial de tip babilonian. El şi-a dezvăluit aceste aspiraţii în cartea sa Praktischer Idealismus (Idealismul Practic), din 1925, scriind:
Omul viitorului va fi de rasă mixtă. Rasele şi clasele de astăzi vor dispărea treptat din cauza dispariţiei spaţiului, a timpului şi a lipsurilor [!?]. Rasa euro-asiatico-negroidă a viitorului, similară în aspectul său cu cel al vechilor egipteni [!?], va înlocui diversitatea popoarelor cu o diversitate de indivizi. În loc să îi distrugă pe evreii europeni, Europa, împotriva propriei voinţe, va rafina şi educa acest popor într-o viitoare naţiune-lider, prin acest proces de selecţie artificială. Nu e de mirare că acest popor, care a scăpat din închisoarea ghetoului, s-a dezvoltat într-o nobilitate spirituală a Europei. Prin urmare, o Providenţă generoasă a prevăzut Europa cu o nouă rasă de nobilime prin Graţia Spiritului. Acest lucru s-a întâmplat în momentul în care aristocraţia feudală din Europa a decăzut, dar şi datorită emancipării evreilor.”


Acest fel de Pan-europenism i-a trezit un viu dezgust liderului nazist Adolf Hitler, care în a doua sa carte (secretă mult timp şi publicată abia în 1961) îl numea pe Coudenhove-Kalergi drept „bastardul tuturor” sau „bastardul cosmopolit” („Allerwelts Bastard Coudenhove”). Este vorba de lucrarea lui Hitler Politica este istoria în desfăşurare, scrisă după Mein Kampf şi rămasă în manuscris până la publicarea sub numele de Zweites Buch (A Doua Carte). În viziunea lui Hitler, Coudenhove-Kalergi era un tip fără rădăcini, cosmopolit, elitist corcit jumătate de rasă, care s-a angajat să repete greşelile istorice ale strămoşilor Coudenhove, „servitorii Habsburgilor, pe plan continental”.

De fapt, naziştii considerau Uniunea Pan-Europeană – din care mai făceau parte, ca personalităţi de frunte, şi evreii Albert Einstein şi Sigmund Freud – ca aflându-se sub controlul masoneriei. Într-adevăr, Coudenhove-Kalergi, care era conte german, a co-fondat Uniunea Pan-Europeană împreună cu arhiducele Otto von Habsburg în 1922, după ce mai înainte intrase în masonerie, în mai sus amintita lojă masonică vieneză (Humanitas), acestea fiind motive de dublu dispreţ din partea lui Adolf Hitler.

O bizară atitudine a bătrânului conte-tată Coudenhove-Kalergi, din timpul adolescenţei lui Richard, este semnificativă pentru cum a fost influenţată din start gândirea viitorului părinte al pan-europenismului. Astfel, bătrânul conte-tată a părăsit Biserica creştină în semn de protest, chipurile, deoarece liturghia creştină din Vinerea Mare (dinainte de Paşti), ajungea la îndemnul „Oremus et pro perfidis Judaeis” („Să ne rugăm, de asemenea, pentru evreii necredincioşi”), despre care bătrânul Coudenhove-Kalergi pretindea că este o expresie a „antisemitismului”. Să nu uităm, însă, că bătrânul conte era un prieten susţinător al părintelui sionismului, Theordor Herzl, ceea ce descoperă alte semnificaţii ale gestului său, ducându-ne cu gândul la posibilitatea ca în mixtura rasială Coudenhove-Kalergi (afirmat flamandă, greacă, poloneză, norvegiană, baltică, franceză şi germană) să predomine, clandestin, cea evreiască.

Max Warburg – principalul finanţator al mişcării pan-europene a lui Coudenhove-Kalergi era exponentul uneia din cele mai puternice familii evreieşti, o dinastie financiară germană care se trage dintr-una din cele mai bogate familii evreieşti veneţiene de la anii 1500, familia del Banco, care şi-a schimbat numele în Warburg după ce s-a mutat în respectivul oraş german în secolul 16.

În mod bizar, deşi evreu, în 1933 Max Warburg lucra în conducerea băncii centrale a Germaniei naziste, Reichsbank, raportându-i direct lui Hjalmar Schacht, preşedintele băncii. Lucra totodată şi în comitetul de directori al gigantului economic I.G. Farben. Când Schacht a fost înlocuit, în 1938, Warburg a emigrat în SUA. Toată familia Warburg este una de mari bancheri, mai întâi germani (deţinând banca Warburg din Hamburg), apoi americani şi londonezi.

Cel de-al doilea Warburg susţinător al Pan-Europei, Paul, cel stabilit mai demult în SUA, fiind căsătorit din 1895 în New York, cu fiica altui bancher evreu, Solomon Loeb, este fondatorul trustului financiar-bancar Kuhn, Loeb & Co, unde Paul Warburg devine partener alături de influentul Jacob Schiff, alt nume cu rezonanţă din marea finanţă evreiască mondială. Numit şi ca avocat şef la Federal Reserve Board, Paul Warburg era văzut de mulţi dintre contemporanii săi ca fiind şeful forţei motrice din spatele establishment-ului băncii centrale a Americii.

Dar Bernard Baruch, al treilea potentat evreu implicat în sprijinirea Pan-Europei, este un personaj cheie al manipulării mondiale a primului şi a celui de al Doilea Război Mondial. În tinereţe Baruch fusese broker şi apoi partener în firma evreiască A. Housman & Co., a speculat piaţa zahărului, s-a îmbogăţit şi în 1903 şi-a făcut propria firmă de brokeraj, căpătând porecla de „Lupul Singuratic de pe Wall Street”, din cauza refuzului său de a se alătura vreunei case financiare şi deoarece din 1910 devenise unul dintre finanţatori cei mai cunoscuţi de pe Wall Street.

Tot din 1910, Bernard Baruch începuse să lucreze pentru viitorul preşedinte Woodrow Wilson (al 28-lea preşedinte al SUA, din 1913 până în 1921) la campania lui electorală şi pentru alcătuirea administraţiei sale. „De atunci, Bernard Baruch a dominat politica Americii timp de 50 de ani, ca şi «consilier special» al preşedinţilor, inclusiv al lui Eisenhower şi al lui Winston Churchill. În 1912 era cunoscut doar ca om de finanţe care a dat 50.000 $ pentru campania lui Wilson”.

A fost apoi consilierul la fel de intim şi de special al preşedintelui Roosevelt, alături de rabinul Stephen Wise. Rosenbloom, biograful lui Baruch, scria că „Roosevelt era aşa de intim cu Baruch că, adeseori, nu se putea şti care din cei doi a dat ideea pe care o enunţau amândoi”. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, în 1944, preşedintele Roosevelt a petrecut o lună în calitate de invitat pe domeniul imobiliar Hobcaw Barony al lui Baruch din Carolina de Sud, o peninsulă de 6.475 ha între Golful Winyah şi Atlantic.

Barusch este implicat şi în numirea lui Churchill în fruntea Angliei, pentru ca aceasta să fie sigur implicată în război împotriva Germaniei, ca şi SUA, conform unui plan sionist, ceea ce Germania nu îşi dorise. În preajma războiului, Winston Churchill era o epavă politică. Alcoolic şi marginalizat. „Era deprimat şi se considera un om sfârşit, când, în 1939, i-a scris lui Bernard Baruch: «Vine războiul. Şi noi şi voi vom participa în război. Tu şi ai tăi veţi conduce lucrurile de acolo, dar eu voi sta pe margine aici». Imediat după ce a scris această scrisoare, cariera politică a lui Churchill s-a redresat mult şi (ca şi în cazul lui Lloyd George, în 1916) atitudinea lui faţă de sionism a fost una din cauzele principale, dacă studiem documentele… [în perioada interbelică] Churchill n-a fost «prietenul» sioniştilor şi a cunoscut eşecul în cariera sa, până a fost «redescoperit» în 1939 ca un susţinător fervent al sionismului.” În octombrie 1938 el încă mai vorbea de „a da… arabilor asigurări solemne… că imigraţia evreiască anuală [în Palestina] nu va depăşi anumite limite timp de cel puţin 10 ani”. Curând după aceea, însă, el şi liderul sionimului, Chaim Weizmann [viitorul preşedinte al Israelului], au căzut de acord, în particular, ca imigraţia să fie de milioane. Şi, dintr-o dată, Weizmann scria cum „l-am întâlnit pe dl. Winston Churchill, care mi-a spus că bineînţeles că va fi împotriva propunerii” de a permite arabilor să aibă acces la guvernul propriei lor ţări, aşa cum chiar Churchill propusese cu 17 ani în urmă. În ziua când urma să aibă loc dezbaterile în parlament, Weizmann a prânzit cu Churchill, care i-a citit discursul ce urma să-l ţină în parlament şi i l-a supus spre aprobare, întrebându-l (scrie dr. Weizmann) ce altceva să mai adauge sau să schimbe. Exact aşa făceau şi marile ziare Times şi Manchester Guardian cu editorialele lor. În America şi în toată lumea Churchill era admirat pentru discursurile lui, pe care chipurile „le redacta singur”.

Winston Churchill împreună cu Bernard Baruch (poza din dreapta), discutând pe bancheta din spate a unei luxoase maşini, în faţa casei lui Baruch, în 14 aprilie 1961 – Fotografie postată de Biblioteca Congresului SUA (în 2006, fiind accesibilă pe Internet), ce demonstrează cât de lungă şi de strânsă a fost legătura celor doi.

Relaţia lui Churchill cu potentaţii evrei a fost foarte strânsă, în general. Astfel, în timpul războiului, cât timp el era prim-ministru, Victor Rothschild, membru al celebrului clan financiar evreiesc, a condus o secţie specială a MI5, spionajul britanic, numită B1C, secţiunea „explozivi şi sabotaj”, cu roluri inclusiv de dezinformare şi spionaj în Europa, mai ales în Germania.

Victor Rothschild a fost în studenţie membru al Cambridge Apostles, o societate secretă a Universităţii, apoi a devenit acţionar al companiei Royal Dutch Shell Oil Co, împreună prinţul Bernard al Olandei. După invadarea Olandei de către Germania, perechea regală s-a mutat la Londra, unde, după război, Rothschild şi Joseph Retinger (care după al II-lea război mondial a devenit unul din fondatorii Mişcării de Unificare a Europei) l-au îndrumat şi îndemnat pe prinţ să creeze grupul Bilderberg, al cărui preşedinte Bernhard a şi fost până în 1976.

După eliberarea Franţei, Victor Rothschild a lucrat la sediul agenţiei britanice MI6, stabilită chiar la conacul familiei Rothschild din Paris, iar, mai apoi, prim-ministrul britanic din perioada 1970-1974, Edward Heath, l-a numit pe V. Rothschild chairman al Central Policy Review, unitate politică guvernamentală. În timp ce el era în această funcţie, Marea Britanie intră în Comunitatea Europeană, un deziderat al lui Heath, ratat anterior. Victor Rothschild a fost şi consilierul de securitate neoficial al prim-ministrului Margaret Thatcher, care a fost adusă la putere cu ajutorul Le Cercle în 1979.

Winston Churchill însuşi şi-a întâlnit viitoarea soţie, în 1904, la un bal la Crewe House, dat de Margaret Primrose (fiica evreicei Hannah Rothschild, din celebrul clan de bancheri). Apoi, ginerele lui Churchill, Christopher Soames a lucrat pentru firmele lui Victor Rothschild şi a fost parlamentar englez între 1950-1966, membru în cabinetul britanic din 1958 până în 1964 şi vicepreşedinte al Comisiei Europene din 1973 până în 1976 (adică Rothschild şi-a pus angajatul la conducerea executivului Uniunii Europene). Din 1979 până în 1981, Soames a fost liderul conservatorilor în camera lorzilor şi, prin aceasta, ministru în guvernul Margaret Thatcher.

Ideea unificării Europei fusese preluată de la Mişcarea Pan-Europeană de alţi importanţi masoni, precum ministrul de Externe francez Aristide Briand (1862-1932), care, susţinut de omologul său german, Gustav Stresemann (1878-1929), a propus în numele Franţei, la 8 august 1929, crearea unei structuri federale europene (sau „confederaţie europeană”), care să acţioneze în interiorul Ligii Naţiunilor (sau Societatea Naţiunilor), fără succes însă. Cei doi miniştri, francez şi german, erau deja, din 1926, deţinători ai premiului Nobel pentru pace, fapt cu care se mândreşte astăzi „Ordinul Cavalerilor Masoneriei Universale” (Knights of Freemasonry Universal), în manifestul său „Apel pentru un Institut Masonic al Păcii” (Call for a Masonic Institute for Peace).

Aproape nicăieri, astăzi, iar în trecut foarte puţin a fost arătat că şi ministrul francez de Externe, Briand, şi cel de german, Stresemann, erau strâns legaţi de evreii europeni, iar o disoluţie a statelor naţionale într-o mare confederaţie le-ar fi adus evreilor o mai comodă şedere printre popoarele care îi acuzau adesea de practici neloiale, de parazitism calculat, de largă acaparare financiară sau economică etc. Sprijinul pentru cauza evreiască al celor doi partizani ai federalizării Europei mergea şi până la filo-sionism.

Astfel, în ceea ce îl priveşte pe Aristide Briand, însăşi Jewish Telegraphic Agency anunţa la 26 octombrie 1926, că ministrul francez s-a întâlnit oficial cu şefii Organizaţiei Sioniste, în frunte cu dr. Weizmann, care a fost însoţit de vicepremierul francez Leon Blum, lider al Partidului Socialist francez, evreu şi adept şi el al unei confederaţii statale, atunci când l-a chemat pe Briard la el. „Înainte de plecare sa în SUA, Weizmann – anunţa J.T.A.-ul evreiesc – i-a prezentat d-lui Briand problemele actuale şi politica mişcării sioniste”, iar acesta a promis „cooperarea guvernului francez în crearea de facilităţi pentru coloniştii evrei pe teritoriul limitrof Palestinei şi pentru realizarea obiectivelor mişcării sioniste.

În ceea ce îl priveşte pe Gustav Stresemann, celălalt artizan al propunerii federalizării Europei, filo-iudaismul îi venea din familie. El era căsătorit din 1903 cu Käte Kleefeld, fiica foarte bogatului om de afaceri şi industriaş evreu din Berlin, Adolf Kleefeld.

Gustav Stresemann a fost şi cancelar şi ministru de Externe al Republicii de la Weimar, Germania de după Primul Război Mondial, considerată mai apoi ca o guvernare evreiască, până la venirea la putere, în 1933, a lui Adolf Hitler. Deşi a fost oficial o republică parlamentară, numele aşa zisei Weimarer Republik a rămas cel de Deutsches Reich (Imperiul German), fapt care a făcut ca venirea regimului nazist la putere să se cheme şi „al 3-lea Reich”.

Că Germania după Primul Război Mondial şi până la venirea naţional-socialiştilor la putere, era o „republică germană a evreilor” (cum susţin istoricii neînregimentaţi direcţiilor puterii globale), dincolo de statisticile ce arată că evreii deţineau ponderea majoritară a afacerilor şi a funcţiilor birocratice importante ale acestei „republici”, poate fi demonstrat şi de zisele următorului personaj: Walther Rathenau, un magnat industriaş evreu din Germania, ulterior politician şi ministru de Externe în timpul Republicii de la Weimar, care declara la 24 decembrie 1921 în ziarul Wiener Freie Presse că: „Trei sute de oameni foarte apropiaţi între ei ghidează în permanenţă destinele economice ale continentelor şi tot ei decid cine le vor fi succesorii”. El îşi şi arogă legături cu această ocultă mondială. Insistenţa lui ca Germania să îşi îndeplinească obligaţiile care îi fuseseră impuse prin Tratatul de la Versailles, în timp ce se lucra pentru o revizuire a termenilor acestuia, i-a înfuriat pe naţionalişti germani extremişti, care l-au lichidat fizic, fapt ce are drept morală aceea că şi marii sforari ai cabalei globale pot fi vulnerabili.

Dominaţia evreiască a Germaniei din momentul în care, prin vocea lui Gustav Stresemann, care susţinea crearea Confederaţiei Europene, este amplu prezentată în lucrarea Jewish Domination of Weimar Germany 1919-1932 (accesibilă pe Internet), apărută în 1933 sub egida General League of Anti-Communist Associations, la Berlin. Chiar şi Adolf Hitler declara publicaţiei americane evreieşti The Jewish Criterion, încă din 23 ianuarie 1931, deci înainte de a lua puterea, când încă funcţiona guvernarea de la Weimar: „Aş numi întregul Cabinet Bruening un cabinet evreiesc. Aş califica politica externă Stressmann drept una evreiască. Desemnez departamentul de poliţie din Berlin ca fiind evreiesc. Capitularea umilitoare a intereselor germane în faţa foştilor noştri duşmani se datorează în întregime influenţei evreieşti”.

Şi în Italia apăruse în aceeaşi epocă o „Federaţie Masonică Europeană” (ca şi o „Mare Lojă a Francmasoneriei Universale”). Aici, proiectul Europei Unite data încă de la mijlocul secolului XIX, când celebrul revoluţionar italian Giuseppe Mazzini (o importantă personalitate masonică europeană, totodată) promova ideea „Statelor Unite ale Europei”. După ce a luptat pentru unificarea Italiei, Mazzini a înfiinţat societatea Giovine Europa (Tânăra Europa), cu scopul declarat de a dărâma guvernele „reacţionare” şi dinastiile regale şi de a „elibera şi unifica toată Europa”.

Masoneria revoluţionară (neregulară), a influenţat destinele continentului european la începutul secolului al XX-lea, începând cu declanşarea primului război mondial: „Executarea sentinţei masonice de condamnare la moarte a arhiducelui austriac Franz Ferdinand, moştenitorul tronului austro-ungar, a fost dusă la îndeplinire la Sarajevo, la 28 iunie 1914, de către societatea secretă sârbă Narodna Odbrana… Toţi membrii semnificativi ai acestei organizaţii, precum şi organizatorii atentatului au fost francmasoni.” Conform lui Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa trebuia să cuprindă şi să extindă o alternativă „mai flexibilă şi mai competitivă la Austro-Ungaria, cu engleza servind ca limbă mondială, vorbită de toată lumea, pe lângă limba maternă”. El postula ca individualismul şi socialismul să coopereze în loc de concureze, iar capitalismul şi comunismul să interfereze şi să se stimuleze reciproc, aşa cum, credea el, reforma protestantă ar fi stimulat Biserica Catolică în a se „regenera”. El a favorizat „social-democraţia” şi s-a străduit să înlocuiască idealul naţionalist german al comunităţii cu dezideratul unei „naţiuni europene etnic eterogenă”.

Abia după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, acelaşi mason neamţ, von Coudenhove-Kalergi, autorul lucrării Pan-Europa, a fondat societatea numită pompos Uniunea Parlamentară Europeană (un fel de ONG), „pe fondul revigorării tentativelor masonice de a transfera puterea decizională de la nivelul statelor suverane şi independente la cel al unei entităţi supranaţionale”.

În august 1946, este creată şi Uniunea Europeană a Federaliştilor (alt ONG), ce a sprijinit eforturile de federalizare a Europei. Promotorii din umbră ai acestui proiect erau masonul Jean Monnet şi asociaţii lui din Franţa, Etienne Hirsch, Paul Reuter şi Pierre Uri (ultimii, deşi evrei, se ocupau de soarta Europei într-o epocă în care majoritatea evreilor erau cuprinşi de febră sionistă şi de crearea statului Israel).

Despre faptul că Monnet a fost mason – într-un ordin foarte puternic – este foarte puţin cunoscut (sau evitat, ca subiect). Astfel, el a fost primit în Marele Orient al Franţei în anul 1920, împreună cu alţi proeminenţi socialişti, conform lucrării The Freemasons: A History of the World’s Most Powerful Secret Society, de Jasper Ridley. Monnet a fost dezamăgit de socialişti (care erau scindaţi în lupte interne), deşi a colaborat cu aceştia, dar s-a folosit tot timpul de conexiunile pe care i le-a deschis masoneria, mai ales în SUA.

Unul dintre liderii Marelui Orient al Franţei era la acel moment evreul socialist Leon Blum. „El era amorsat spre a deveni un instrument politic gata să îşi propulseze liderii. Membrii de rang înalt ai Lojelor Militare din Spania, care au dezertat (după ce au aflat că au fost folosiţi ca instrumente de liderii World Revolutionary Movement), au dezvăluit faptul că fiecare mason membru al Marelui Orient a fost obligat să depună un jurământ de Obedienţă Nelimitată către şeful Supremului Consiliu de 33 de grade [de rit scoţian] şi să nu recunoască niciun om ca fiind deasupra lui.”

Blum a fost prim-ministru al Franţei între iunie 1936 şi iunie 1937, vicepremier din iunie 1937 până în ianuarie 1938, iarăşi premier în martie şi aprilie 1938. Din 1946 a fost iarăşi Preşedinte al guvernului provizoriu al Republicii Franceze (sau „a patra republică”). Kibbutz-ul Kfar Blum din nordul Israelului este numit după el, ca şi Cercle Léon Blum, un club francez socialist şi filo-evreiesc, din care face parte şi Pierre Moscovici, celebrul europarlamentar evreu.

În capitolul „Léon Blum, un internaţionaliste devenu européen”, al cărţii lui Gérard Bossuat, Les socialistes francais et l’Unite Europeenne: Le choix du realisme (de Leon Blum a Francois Mitterrand), se artă că „prin 1941, Blum a cerut crearea unui «organism internaţional puternic şi eficient» care să domine suveranităţile naţionale. Comitetul Socialist de Acţiune clandestin s-a pronunţat în 1943 pentru pierderea suveranităţii de către naţiunile europene, socialiştii pronunţându-se pentru crearea «Statelor Unite ale Lumii». «Manifestul Poporului din Franţa» a propus, la eliberare, în 1944, o organizaţie la nivel mondial pentru securitate colectivă şi comerţ, fondată de sindicatele continentale, constituite în uniuni regionale. Leon Blum s-a gândit la o nouă Internaţională (Franţa, Marea Britanie şi URSS etc.) şi la unitatea de acţiune a partidelor socialiste şi a partidelor comuniste… «Scopul – spunea Blum – este de a reduce suveranitatea [statelor] la limita independenţei lor şi, prin urmare, să se transfere comunităţii internaţionale şi europene toate drepturile de suveranitate ce exced independenţa». Sau «Nu numai că Europa nu este un întreg, ea nu este niciun ultim scop, un scop în sine… Organizarea pe deplin eficientă a comunităţii internaţionale rămâne scop în sine»…”

Fragment din cartea IMPERIUM Anglo Saxono Judeo Masonicum, de Cornel-Dan Niculae

Este șocant dar adevărat: Naziștii și masonii, «părinții» Uniunii Europene

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook Sănătate Spirituală!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Sănătate Spirituală

Sănătate Spirituală - Spiritualitate, Medicina Alternativă, Ezoterism și Psihologie. Contact: office@sanatatespirituala.ro